Am avut o discuţie lungă. Mi-a spus mai întâi că o clasă nouă, necunoscută şi neantologată sociologic, mahalaua sau lumpen-mahalaua, conduce de două decenii România şi că acest lucru nu va rămâne fără urmări pe generaţii. În general eram de acord. Am luat masa la un restaurant liniştit, am lenevit pe terasă şi ne-am plimbat într-o grădină publică. Soare insuportabil; o ciudată tensiune nervoasă în jur. Mai avem vreo speranţă?
Răspuns vag al prietenului meu.
Diverse clase au condus România. Aristocraţia nu s-a descurcat prea rău, a creat lumea formelor juridice şi administrative, când s-a inventat naţiunea. Apoi burghezia a consolidat statul. În fine ţărănimea a dat câţiva şefi, unii tipi onorabili, alţii jalnici (Ceauşescu), câţiva artişti, câţiva scriitori. După ’89 a venit rândul unei clase bizare. Nici nu-ţi închipuiai că există. N-a condus niciodată nici propria-i umbră. O clasă necunoscută, hibridă, nici rurală nici urbană, polimorfă şi nestructurată. Mahalaua. Asta însemnând: tot ce a răsărit, ca insert urbanistic, la centura oraşelor noastre, a fiecărui oraş al nostru, cum priveşti spre periferia lor, ocupând acum mai mult spaţiu decât oraşele, sfârşind prin a copleşi şi suplanta centrul.
Suntem de douăzeci de ani conduşi de mahala. Comunismul a murit, dar mahalaua produsă de el conduce România; Ceauşescu e răzbunat. Şefii politici, lumea afacerilor şi mass-media – sunt cu toţii inşi fie de la mahala, fie cu reprezentări de mahala, iar între ei nu mai există nici o deosebire raţional perceptibilă. Se înţeleg perfect, de altfel, se simt din aceeaşi vână şi izolează spontan orice corp străin. Vin din aceeaşi mahala urbană a cartierelor muncitoreşti de periferie, inşi cu rufele şi sufletul spânzurate la geamuri, unde domneşte sordidul, amestecul, promiscuitatea şi acel soi de sălbăticie anarhic-amicală cu un unic principiu de existenţă: negocierea onoarei şi a legii. Rezultatul vizibil: între oricare şef politic de azi şi cetăţeanul omega nu mai există nici o diferenţă. Deschide televizorul: sunt toţi acolo, insultându-se, închipuindu-şi că vreunul e cu un milimetru peste celălalt. (Nu-l deschid.) Nu mai există oameni ‘bine’ şi oameni ‘de jos’, nu ţi se pare lucru bizar? (Ba da.) Mahalaua domină scena oriunde te-ai întoarce, iar asta explică trei sferturi din ceea ce ni s-a întâmplat, reputaţia noastră îngrozitoare, acum aproape sălbatic-subumană (destui se întreabă dacă suntem o specie de primate, ieşite dintr-un experiment nebunesc), în Europa, lunga serie, spectaculoasă, de eşecuri. Până la urmă, mahalaua a triumfat.
Eu tac. El tace, soarbe cu paiul dn cutia de cola.
E singura clasă care n-a avut de suferit fizic în comunism, care a avut numai avantaje. Jumătate din ţară s-a construit pentru ea. În închisori au intrat aristocraţia, marea burghezie cultivată, ţărănimea şi mica burghezie urbană, adică toţi acei care aveau un cod – social, etic, blabla. Mahalaua e pătura socială fără cod, zona de interstiţiu a aluviunilor. Naivii mai dau ochii peste cap, văzând în cuvântul ‘mahala’ acel hibrid nostalgic între ‘metoh’, personajele lui Caragiale şi balada bătrânului Paleologu despre respect şi cutume în Bucureştiul prăfos al cârciumilor vesele; dar aceea era mahalaua precomunistă a negustorilor, a unei cu totul alte lumi, de altfel jalnică şi meschină ea însăşi, în alt registru. Ethos-ul lumpen-mahalalei de azi e simplu: viaţa apare ca un bazar unde totul e negociabil, iar norma şi formele sunt glume. Fiecare ins de pe scenă, azi, are un părinte sau un bunic, sau părinţii şi toţi bunicii, la mahala, aşa cum înainte fiecare avea un bunic la ţară. Să te smulgi din această şapă de beton, de sub această lespede e aproape imposibil, se face cu un efort supraomenesc de dresaj cultural, susţinut de o chinuitoare şi absurdă voinţă de negare, pe parcursul unei vieţi. La douăzeci de ani după comunism, mahalaua e zidită în centru. E la putere, o are întreagă, este puterea – şi domină.
Păşeam amândoi cu un aer straniu pe alee; pe lângă noi a trecut o haită de câini, cu şeful, un dulău cu ochii galbeni, scrutându-ne asasin. Există poate, am îndrăznit, scenarii în care lucrurile s-ar putea termina bine. Cum, mă întreabă el. Imaginează-ţi o variantă în care ţara asta ar ieşi bine şi s-ar perpetua istoric. Ia varianta cea mai bună. În chestia europeană, există o singură problemă pentru următoarele decenii: colonizarea islamică. Islamul ne colonizează; se-ntâmplă de mult, e sistematic şi e masiv. Noi n-am colonizat niciodată pe nimeni cum colonizează el azi. Asta fie se termină cu un conflict deschis (dacă e iniţiat de curajosul Israel – noi n-avem vlagă -, cu sprijinul american şi cu ruşii făcându-se că privesc în altă parte, şi instalarea unui fel de zid civilizaţional între noi şi Islam pe care să scriem ‘hic sunt leones’), fie cu treptata suplantare a populaţiei de suşă europeană, caz în care ne vom închina la minarete. Conflictul ăsta e unicul pe care-l avem, indiferent ce ni se flutură în faţă; se va regla cumva, destul de curând. Ce vom deveni? Pământ. E ceea ce vom reprezenta pentru Occident. Gândeşte-te, vom fi un fel de judeţ în Europa federală, cea adevărată, vreau să spun. Un departament. Departamentul de sud-est, partea cu munţi din stânga-faţă. Unde se vor găsi ultimii tipi albi şi creştini, cu o vagă cultură europeană de două secole (suficient pentru fundamente, totuşi). Vom fi buni pentru excursii, reşedinţe secundare şi vilegiatură. În rest, ce să însemne judeţul nostru, la Bruxelles sau în viitoarea capitală? Cum să reprezinte ceva? Cultural? Istoric? Economic? Cum? Prin ce ne-am putea distinge, când nici limbile provinciale nu vor mai exista? Să afirmăm ce? Cred că e lipsit de orice sens să fim naivi, am trecut prin atâtea. Rămânem ce-am fost înainte de a inventa naţiunea: peisaj. Asta în cazul, aminteşte-ţi convenţia noastră, în care lucrurile se termină bine…
M-am despărţit de prietenul meu într-o dulce dispoziţie de înmormântare. L-am condus până la maşină. Locuia mai departe, într-un cartier curat, în mahalaua care devenise centru. Eu mai aveam puţin până acasă. Dacă mă grăbeam, puteam să evit haitele de câini şi de maşini întretăindu-se pe caldarm, în centrul oraşului, înainte de căderea întunericului. Mi-a sunat telefonul. Locuiam undeva, într-un loc, într-un an. Nu mai avea nici o importanţă.
Răspuns vag al prietenului meu.
Diverse clase au condus România. Aristocraţia nu s-a descurcat prea rău, a creat lumea formelor juridice şi administrative, când s-a inventat naţiunea. Apoi burghezia a consolidat statul. În fine ţărănimea a dat câţiva şefi, unii tipi onorabili, alţii jalnici (Ceauşescu), câţiva artişti, câţiva scriitori. După ’89 a venit rândul unei clase bizare. Nici nu-ţi închipuiai că există. N-a condus niciodată nici propria-i umbră. O clasă necunoscută, hibridă, nici rurală nici urbană, polimorfă şi nestructurată. Mahalaua. Asta însemnând: tot ce a răsărit, ca insert urbanistic, la centura oraşelor noastre, a fiecărui oraş al nostru, cum priveşti spre periferia lor, ocupând acum mai mult spaţiu decât oraşele, sfârşind prin a copleşi şi suplanta centrul.
Suntem de douăzeci de ani conduşi de mahala. Comunismul a murit, dar mahalaua produsă de el conduce România; Ceauşescu e răzbunat. Şefii politici, lumea afacerilor şi mass-media – sunt cu toţii inşi fie de la mahala, fie cu reprezentări de mahala, iar între ei nu mai există nici o deosebire raţional perceptibilă. Se înţeleg perfect, de altfel, se simt din aceeaşi vână şi izolează spontan orice corp străin. Vin din aceeaşi mahala urbană a cartierelor muncitoreşti de periferie, inşi cu rufele şi sufletul spânzurate la geamuri, unde domneşte sordidul, amestecul, promiscuitatea şi acel soi de sălbăticie anarhic-amicală cu un unic principiu de existenţă: negocierea onoarei şi a legii. Rezultatul vizibil: între oricare şef politic de azi şi cetăţeanul omega nu mai există nici o diferenţă. Deschide televizorul: sunt toţi acolo, insultându-se, închipuindu-şi că vreunul e cu un milimetru peste celălalt. (Nu-l deschid.) Nu mai există oameni ‘bine’ şi oameni ‘de jos’, nu ţi se pare lucru bizar? (Ba da.) Mahalaua domină scena oriunde te-ai întoarce, iar asta explică trei sferturi din ceea ce ni s-a întâmplat, reputaţia noastră îngrozitoare, acum aproape sălbatic-subumană (destui se întreabă dacă suntem o specie de primate, ieşite dintr-un experiment nebunesc), în Europa, lunga serie, spectaculoasă, de eşecuri. Până la urmă, mahalaua a triumfat.
Eu tac. El tace, soarbe cu paiul dn cutia de cola.
E singura clasă care n-a avut de suferit fizic în comunism, care a avut numai avantaje. Jumătate din ţară s-a construit pentru ea. În închisori au intrat aristocraţia, marea burghezie cultivată, ţărănimea şi mica burghezie urbană, adică toţi acei care aveau un cod – social, etic, blabla. Mahalaua e pătura socială fără cod, zona de interstiţiu a aluviunilor. Naivii mai dau ochii peste cap, văzând în cuvântul ‘mahala’ acel hibrid nostalgic între ‘metoh’, personajele lui Caragiale şi balada bătrânului Paleologu despre respect şi cutume în Bucureştiul prăfos al cârciumilor vesele; dar aceea era mahalaua precomunistă a negustorilor, a unei cu totul alte lumi, de altfel jalnică şi meschină ea însăşi, în alt registru. Ethos-ul lumpen-mahalalei de azi e simplu: viaţa apare ca un bazar unde totul e negociabil, iar norma şi formele sunt glume. Fiecare ins de pe scenă, azi, are un părinte sau un bunic, sau părinţii şi toţi bunicii, la mahala, aşa cum înainte fiecare avea un bunic la ţară. Să te smulgi din această şapă de beton, de sub această lespede e aproape imposibil, se face cu un efort supraomenesc de dresaj cultural, susţinut de o chinuitoare şi absurdă voinţă de negare, pe parcursul unei vieţi. La douăzeci de ani după comunism, mahalaua e zidită în centru. E la putere, o are întreagă, este puterea – şi domină.
Păşeam amândoi cu un aer straniu pe alee; pe lângă noi a trecut o haită de câini, cu şeful, un dulău cu ochii galbeni, scrutându-ne asasin. Există poate, am îndrăznit, scenarii în care lucrurile s-ar putea termina bine. Cum, mă întreabă el. Imaginează-ţi o variantă în care ţara asta ar ieşi bine şi s-ar perpetua istoric. Ia varianta cea mai bună. În chestia europeană, există o singură problemă pentru următoarele decenii: colonizarea islamică. Islamul ne colonizează; se-ntâmplă de mult, e sistematic şi e masiv. Noi n-am colonizat niciodată pe nimeni cum colonizează el azi. Asta fie se termină cu un conflict deschis (dacă e iniţiat de curajosul Israel – noi n-avem vlagă -, cu sprijinul american şi cu ruşii făcându-se că privesc în altă parte, şi instalarea unui fel de zid civilizaţional între noi şi Islam pe care să scriem ‘hic sunt leones’), fie cu treptata suplantare a populaţiei de suşă europeană, caz în care ne vom închina la minarete. Conflictul ăsta e unicul pe care-l avem, indiferent ce ni se flutură în faţă; se va regla cumva, destul de curând. Ce vom deveni? Pământ. E ceea ce vom reprezenta pentru Occident. Gândeşte-te, vom fi un fel de judeţ în Europa federală, cea adevărată, vreau să spun. Un departament. Departamentul de sud-est, partea cu munţi din stânga-faţă. Unde se vor găsi ultimii tipi albi şi creştini, cu o vagă cultură europeană de două secole (suficient pentru fundamente, totuşi). Vom fi buni pentru excursii, reşedinţe secundare şi vilegiatură. În rest, ce să însemne judeţul nostru, la Bruxelles sau în viitoarea capitală? Cum să reprezinte ceva? Cultural? Istoric? Economic? Cum? Prin ce ne-am putea distinge, când nici limbile provinciale nu vor mai exista? Să afirmăm ce? Cred că e lipsit de orice sens să fim naivi, am trecut prin atâtea. Rămânem ce-am fost înainte de a inventa naţiunea: peisaj. Asta în cazul, aminteşte-ţi convenţia noastră, în care lucrurile se termină bine…
M-am despărţit de prietenul meu într-o dulce dispoziţie de înmormântare. L-am condus până la maşină. Locuia mai departe, într-un cartier curat, în mahalaua care devenise centru. Eu mai aveam puţin până acasă. Dacă mă grăbeam, puteam să evit haitele de câini şi de maşini întretăindu-se pe caldarm, în centrul oraşului, înainte de căderea întunericului. Mi-a sunat telefonul. Locuiam undeva, într-un loc, într-un an. Nu mai avea nici o importanţă.